Plan pe termen lung

Miroase a dimineață rece. Mă ridic din patul de lemn de brad și văd ca soarele aruncă lumina prin geamul ferecat de buruieni mirositoare. De afară se aud clopote, semn că vacile deja rup iarba udă. Ies afară și mă îndrept spre râu. Brazii cântă încetișor. Cântă un vânt leganat de ramuri. E așa de rece apa! Te străbate până în măduva oaselor.
Dar nu e așa. Să reformulăm. De fapt... Un ceas sună haotic, somnul trage de mine înapoi în pat... Dar parcă nu se cade să întârzii. Și deschid geamul și încep rutina...
În loc de vânt printre ramuri se aude mașina de gunoi.
Urăsc orașul! E așa de cenușiu și trist și... cel mai grav, noaptea nu se văd stelele.

Dar nu-i nimic, într-o zi îmi voi incheia toate socotelile cu viața urbană și voi pleca... pe-un picior de plai, pe-o gură de rai...
Poate e din cauză că am copilarit la sat. Unii oameni iși doresc să locuiască la bloc. Să bea apă de la chiuvetă, să arunce saci la ghenă, să se plimbe cu autobuzul!!! E țicneala de a trăi altfel.
Aș da oricând bulevardele pe potecile din pădure, scările rulante pe crestele înverzite de munte, apa îmbuteliată pe un căuș rece de apă de izvor...