Puţintică diplomaţie!

Acum putem spune ca a venit iarna. Si asta nu din cauza ca a nins ci din cauza ca bate un crivat de la mama lui din Siberia. Am plecat acasa pe jos, am clantanit un pic pana la Izvor, dar sa zicem ca m-am calit! A, si vine si autobuzul. Ca de obicei, este plin, dar se pare ca poti raspira. In sfarsit mi se incalzesc si mie mainile. Langa mine, un el si o ea, mai vorbareti decat pasagerii obisnuiti din 385.
-Da-mi cardul sa validez...
-Dar nu are rost, Simona... Tu nu vezi ce aglomerat e!
-Te rog frumos, e decizia mea...
-Nu prea le ai cu afacerile. Oamenii de afaceri sunt altfel, se descurca...(ce mai mare afacere, 1,30 lei!)
-Eu nu vreau sa fiu oportunista.
Cu chiu cu vai scoate 2 carduri din buzunar si, ce sa vezi, le si scapa pe jos. Toata lumea se mai inghesuie un pic sa-si recupereze domnul cardurile.
-Te rog sa validezi doar unul.
Tipa ia cardul, dar isi da seama (!) ca e prea aglomerat si nu prea are cum sa ajunga la aparat.
-Validez la urmatoarea...
Suna telefonul.
-A, buna, Dragos! Da, ma, sunt in autobuz si sunt un pachet de nervi! Stau ca ca o sardina pt ca niciun taximetrist nu a vrut sa ne ia pana la Mariott. Deci sunt un pachet de nervi. Stii ca eu nu folosesc autobuzu'... merg doar cu taxiu', da, ti-am zis... (cardurile de unde le avea?!) Bai, am mancat aseara pastrav algerian, icre milaneze, creveti... Nici nu iti dai seama... Si am si baut niste vinuri rosii...din Chile cred ca erau. P-urma am jucat la cazinou si am castigat si 2 milioane. E, o prostie... 50 de euro...Nu ti-am zis ca a cunoscut-o mama la Florenta pe sefa masoneriei din Italia. O sa-ti povestesc, e foarte misto. Tu cu cine vii la licitatie? A, nu stii ca si eu la 24 de ani eram cu o tipa de 40. Da, ma, eram intretinut. Nici nu mai aveam nevoie de bani de la mama. Iti povestesc eu cand ajung.  Deci nu mai suport, sunt un pachet de nervi! As fi vrut sa vad si eu tablourile inainte de licitatie, dar cum merge autobuzu' asta nici nu stiu cand ajung. Sunt un pachet de nervi. Bine, pa!
-Cine era?
-Un prieten d-al fostei mele. O sa-l cunosti. Simona, eu nu mai pot, sunt un pachet de nervi, tremur, la urmatoarea coboram si luam taxiul.
-Pai, mai e o statie de aici... Si stiu, ai repetat de atatea ori ca esti "un pachet de nervi". Te rog sa incetezi.
-Dar nu mai pot! Tu  nu intelegi?! Sunt un pachet de nervi!
-Taci!(si isi ridica si degetelul cand zice asta)
-Nu se poate asa ceva, nu mai suport. In Romania, oamenii nu au creier, nu stiu sa faca o afacere.
-Pai, de ce nu vrei tu sa te apuci si sa schimbi in bine?
-N-am timp de d-astea... Eu nu am masina aici, e la Milano. Iau taxiul zilnic, pt ca e mult mai ieftin... Plus ca eu beau in fiecare seara si trebuie sa iau taxiul. Auzi, stii ce? Hai sa coboram si sa luam taxiul!
-Dar mai e o statie si ajungem.
-Nu conteaza, ii dau 100 de euro,chiar daca face 50 de m. Eu nu mai stau aici! Sunt un pachet de nervi! Doamne, Dumnezeule, de mult nu am mai fost asa nervos! Hai cobori?
-Eu nu cobor, nu intelegi? Am tocuri, eu raman in autobuz. Daca tu cobori s-a terminat!
El se uita cu disperare la ea.
Eu una nu mai ii suportam p-astia doi si voiam sa cobor sa scap de ei, dar cand am auzit-o pe tipa i was like: "must see this!". Intr-un final ajungem in statie, dar el nu coboara. Probabil amenintarea a punctat unde trebuia. Dupa cateva secunde, in care autobuzul s-a miscat maxim un metru, el incepe sa urle si sa dea cu picioarele in usa, apoi cu mainile.
-Mi-e raaaaaaaaaaau! Vreau sa cobor! Deschideti imediat usa!
Eu credeam ca o sa rupa usa, dar s-a deschis la timp.
Nu mai spun ca noi, ceilati pasageri, radeam in barba, iar hohotele de ras erau din ce in ce mai greu de stapanit. Tipa a coborat la Mariott.
Initial m-au enervat cumplit. Nu inteleg de ce oamenii simt nevoia sa isi expuna viata personala ca niste chiloti pe sarma in public. Apoi, m-am calmat. (cred ca am antrenament de la facultate) Apoi, m-am gandit ca poate sunt la camera de ras. Da, chiar m-am gandit la asta.
Acum imi dau seama ca am asistat la o scena monumentala de snobism, țopism si proasta crestere.
Dupa ce au coborat cei doi, autobuzul a circulat normal.
Cum ziceam la romana?
Caragiale a reusit prin operele sale sa surprinda moravurile mereu actuale ale societatii romanesti.

La alergat

Prima mea comanda pe net- Nascuti pentru a alerga de Christopher McDougall. 2 minute mai tarziu imi suna telefonul. Si da... era cei de la editura! "Cand sunteti acasa?"
A 2a zi. Suna telefonul. "Ajung in 30-40 de minute". A ajuns in 41 si si-a cerut si scuze. Poftim?! Nu mi-a mai fost dat sa vad asa ceva... Dar, se mai intampla.
Si a fost un deliciu. Nu trebuie sa fii sportiv ca sa iti placa.
Alergatul iti schimba viata. Odata ce ai alergat primii tai 10 km nu ai cum sa nu mai alergi. E ca un viciu. Bun. Desi nu ai mai alergat de mult te trezesti intr-o zi ca ti-e dor, creierul  tau o cere. E o modalitate de a intrerupe vocea aia pe care o auzi mereu doar tu. Cum, ce voce? Gandurile tale, care nu se opresc si de cele mai multe ori sunt 90% erori de fabricatie.
 E un fel de somn, dar mai frumos, cu vant ce-ti zboara prin par, tropait de pasi, respiratie ritmica si schimbare continua de peisaj.
Dupa 30 de minute in care tibiile, gambele, plamanii iti spun "azi nu, te rog eu, nu..." constati ca s-au resemnat si ramai doar tu si... drumul.
Exista oameni care nu stiu sa mearga, alerga cate 100 de km pe zi! Si nu pe banda, in canioane si pe munti. Nu pentru ca sunt dereglati, ci pentru ca asta fac de secole. Si nu au echipament Nike, nutritionist si Gatorade. Mananca porumb, beau ca porcii si au sandale de lemn.
Cartea lanseaza teoria conform careia omul evoluat prin alergare. Spre deosebire de o antilopa, ce elimina caldura rezultata in urma efortului prin respiratie, omul o elimina prin transpiratie. O antilopa e mult mai rapida decat un om, dar asta in primele 20 de secunde de efort, dupa care are nevoie de odihna. Omul poate alerga constant perioade lungi. Deci daca omul preistoric voia sa vaneze trebuia doar sa haituiasca un animal pana la epuizarea acestuia. Si chiar au gasit prin Africa un trib care inca mai face asta.
Apoi vorbeste despre incaltamintea sport. Eu stiam ca pantofii de alergare trebuie sa fie dotati cu sisteme de atenuare a socului pentru ca forta cu care piciorul calca in alergare e de 10 ori mai mare decat in mers. Dar oamenii aia din canioane alerga in niste talpi de lemn legate pe picior. Se pare ca piciorul e o revelatie in inginerie. E atat de bine facut ca nu are nevoie de nicio protectie. Multe oase, muschi, ligamente pe care noi nu le lasam sa isi faca treaba si le punem in "gips"- incaltaminte. Deci cu cat incaltamintea e mai putin sofisticata e mai benefica picioarelor si nu produce accidentari.
Per total mi-a placut, m-a informat, m-a surprins si m-a trimis la alergat!

Drum

"Sunt iarasi pe drum,
Nu stiu unde merg,
Ma cheama un munte
Spre care alerg!"

Inca din primele cursuri ale scolii de munte ni s-a spus sa nu mergem niciodata pe munte singuri... dar parca as fi incercat o data. Sa urci pe munte pare un prilej de meditatie atunci cand esti singur.
Si iata ca am incercat-o si p-asta!
Vineri mi-am luat rucsacul in spate si am pornit spre Gura Diham cu gandul sa ajung la Diham. Era un frig strasnic, dar era placut. Crestele Bucegilor erau invelite intr-o plapuma de nori, drumul era pustiu, doar talangile de la gatul vacilor si vantul se auzeau. Si copacii erau galbeni asa cum imi place mie. Galben caldut si amar.

 Am facut mai putin de o ora pana la Gura Diham; timp ocupat cu facut de poze, legat sireturi, suflat nasul si trimis mesaje. Bineinteles ca am fost sunata sa ma intorc in Busteni. Ursii, violatorii, talharii, toti erau spre drumul spre Diham:)). M-am conformat. Oricum ma cam plictisisem. Treaba cu meditatia nu merge chiar asa cum m-am gandit eu. Dupa 2 ore iti trece orice chef de plimbare singuratica.
La un moment dat una dintre cele 4 masini cu care m-am intalnit a oprit. Erau 2 batranei simpatici. M-au intrebat unde merg si m-au invitat sa merg cu masina. Dragut din partea lor, dar eu aveam alte idei in cap:)).
Cei 6 km dus-intors s-au finalizat cu o amintire din copilarie. Pe drum era o cartita moarta. Mi-am adus aminte ca eram prin clasa a2a si am gasit una la fel in curte, la tara. Am alergat-o pe sor-mea cu ea pana m-am plictisit. Peste 2 saptamani am gasit-o iar. Si iar am alergat-o :)).
Zi placuta de toamna. O amintire stupida, vant prin par, munti, culori calde si nori reci.

Plimbarea de seara

In generala trebuia sa facem notita biografica a fiecarui autor atunci cand ii studiam operele. Era ceva care ii umaniza si poate intelegeam altfel "mesaju". Toate aveau ceva in comun: cimitirul Bellu (aproximativ). Asa ca mi-am zis ca trebuie sa-l vizitez cand ma mut in Bucuresti. Au trecut 7 ani de cand sunt in marea urbe si iata ca mi-am indeplinit dorinta. Asta pentru ca nu am coborat la statia la care trebuia si l-am vazut din intamplare. Si chiar ca era vreme de plimbare. La intrare au un mare panou cu ajutorul caruia mi-am ales "zonele de interes". Am vazut mormintele lui: Eminescu, comunistu' de Sadoveanu, Caragiale, Zaharia Stancu, Paunescu, Tatiana Stepa, Paturca, Gheorghe Dinica, Amza Pellea, Toma Caragiu, Pake Protopopescu, Cantacuzino... Chiar mi-a placut. Si nu m-am abtinut sa aleg cel mai frumos monument. Apoi cand am citit al cui este mi-a picat fata. Era farmacist. Prea multe coincidente azi... Merita sa mergi in cimitir cand vrei sa alegi nume pentru copil sau nu stii ce meserie sa-ti alegi :)). Si pentru ca era destul de inserat se vedeau candele aprinse. Destul de morbid, dar n-am avut niciun stres, erau baietii de la force smth acolo. Am mai vazut un cavou deschis si o groapa proaspat sapata. Asa ca vizitati cimitirul Bellu! Nu stiti ce pierdeti! :))

Plan pe termen lung

Miroase a dimineață rece. Mă ridic din patul de lemn de brad și văd ca soarele aruncă lumina prin geamul ferecat de buruieni mirositoare. De afară se aud clopote, semn că vacile deja rup iarba udă. Ies afară și mă îndrept spre râu. Brazii cântă încetișor. Cântă un vânt leganat de ramuri. E așa de rece apa! Te străbate până în măduva oaselor.
Dar nu e așa. Să reformulăm. De fapt... Un ceas sună haotic, somnul trage de mine înapoi în pat... Dar parcă nu se cade să întârzii. Și deschid geamul și încep rutina...
În loc de vânt printre ramuri se aude mașina de gunoi.
Urăsc orașul! E așa de cenușiu și trist și... cel mai grav, noaptea nu se văd stelele.

Dar nu-i nimic, într-o zi îmi voi incheia toate socotelile cu viața urbană și voi pleca... pe-un picior de plai, pe-o gură de rai...
Poate e din cauză că am copilarit la sat. Unii oameni iși doresc să locuiască la bloc. Să bea apă de la chiuvetă, să arunce saci la ghenă, să se plimbe cu autobuzul!!! E țicneala de a trăi altfel.
Aș da oricând bulevardele pe potecile din pădure, scările rulante pe crestele înverzite de munte, apa îmbuteliată pe un căuș rece de apă de izvor...