D-alea cu verde și negru

Practică, practică... Am trecut deja de jumătatea facultății, deci se pune că sunt 1/2 farmacistă. Anul acesta am făcut practica la țară. Unde mai pun ca jumătate dintre oamenii/ pacienții care intrau în farmacie mă cunoșteau sau erau forțați să își aducă aminte de mine. Mi-am revăzut o parte dintre colegii de școală primară, educatoarea, învățătoarea... Pe unii îi recunoșteam după ochi, glas, pe alții deloc. Schimbam 2-3 vorbe și inevitabil cineva zicea: Cât timp a trecut! Apoi: Intri farmacistă la noi?
Uhm, nu știu... Nu cred. Mai am 2 ani de facultate mă salva de fiecare dată.
Atmosfera la farmacia rurală e specială. 90% dintre oamenii care intră pe ușă o cunosc pe farmacistă, au încredere în sfaturile ei, ea știe ce vor să cumpere, știe care sunt pastilele cu galben si verde, că cer o tabletă, dar de fapt vor o folie întreagă, dacă vor românești sau originale... Iar la sfârșit, dacă nu e aglomerat, mai vorbesc de copii, mâncare, vreme...
Leii noi/ ronii sunt respinși. Aici se vorbește în sute de mii și milioane.
Ce-mi zici mie, domnișoara? Zi în banii noștri! 
Aspirina, paracetamolul și algocalminul sunt un fel de Tic-Tac rural.
Iar de rest să-mi dați aspirina sau paracetamol. 
Să nu le luați pe amândouă în același timp. Că nu e bine. Se uitau la mine cu neîncredere.
Ca să nu mai spun că eram luată la mișto când dadeam sfaturi legate de fitopreparate... Am citit eu în Formula As. Așa a luat cumnată-mea și s-a făcut bine. Mi-am cules eu mușețel de pe câmp. 
Cel de pe câmp nu e terapeutic. Trebuie o anumită specie. 
Păi d-ăla folosesc de ani de zile. Mă spăl la ochi, fac gargară, e foarte bun.
Ce azulene proalergene, tot ce vrea omul face...
Sunt mulți bătrâni ce vin cu rețete. Vin cu căruța, mai mulți odată, priponesc calul de stâlp și se așază la coadă. Când le luam rețeta se uitau dezorientați. Cine e?! 
Să-mi dați și buletinul. Mă privesc în ochi iscoditor și mă urmăresc ce fac.
E fata dvs., dna farmacistă?
Nu, a venit în practică. E studentă.
De fiecare dată îi întrebam dacă au bani pt. rețeta. Apoi își scoteau batista cu bani, o așezau pe masă și își pregăteau banii. De cele mai multe ori batista se lega goală.
Păi de ce e așa scumpă, taică?
Se compensează puțin la Crestor.
Nu mai îl iau.  Dă-mi aspirină de rest.
Dar m-am și amuzat. Într-o zi a venit o țigancă (erau mulți țigani în localitate) cu puradelul de vreo 3 ani.
Dna farmacistă, i-au ieșit lu ăsta micu niște bubițe la cuculeț, cu ce să îi dau și lui să-i treacă?
Apoi, o văd că îl dezbracă și îi expune cuculețul cu bubițele aferente în direct și în exclusivitate.
Un tub de nidoflor, pudră, sfaturi pt. o igienă corespunzătoare și cuculețul o să fie ca nou! :))
În altă zi, o doamnă cu 2 copii, rușinată, cere prezervative. După prezentarea opțiunilor, cei mici întreabă: Pentru ce sunt astea?
Pentru oameni mari, când îi doare stomacul iau d-astea.
Rețeta electronică e ok, simplifică mult lucrurile, dar să vedeți ce fain era când cădea curentul...
În altă zi a venit o tânără să îi explic cum se face testul de sarcină. Știam doar că se face pipi pe el...
Nu vreți mai bine să vă explic cu gonadotropina corionică?! Acum știu toate felurile de teste și tehnica experimentală. Și am uitat structura acidului clavulanic...
Când era gol în farmacie mă uitam prin rafturi. După 3 ani de facultate, știu foarte puțin din ce ar trebui să știu. Cefuroximă- cefalosporina, am învățat structura? habar n-am, oricum nu îmi trebuie, Sultamicilină- ăsta era antibiotic badass, Levamisol- ăsta era dat exemplu la efecte imunosupresive la farmacologie... Dacă o să-mi completez cunoștințele în anul 4, mă ia groaza.
A fost frumos la practică. Mă uit cu greață la cartea de reguli de bună practică farmaceutică. Nu din nou!

Deplin

Inchid ochii si ma trezesc.
Cu mintea usoara si cu gandul linistit, cu privirea dornica sa vad soarele cum se frange in apa.
Vantul indoaie papura si leagana ramurile de salcii pletoase pastrand cadenta vietii in delta.
Barca cu vopseaua scorojita, lunga, simpla, se leagana si ea dupa cantecul curentilor de apa.
Dezleg barca, ma asez pe spate in ea si las vantul sa ma poarte prin canale in timp ce vad doar norii cum se framanta pe cerul albastru-albastrui-albastrel.

 Toata miscarea asta imi aduce aminte de ceva... E de mult. De cand ma legana mama sa adorm. Sau de cand un cos de rachita, sub un nuc batran, legana un copil prea mic.

Linistea asta ma infioara. Sa nu mai zic de posibilitatea de a ma pierde printre canale si de a nu ma mai intoarce niciodata. Dar nicio grija, e doar o reverie.

Stau cuminte in barca si o las sa ma poarte pe unde vrea ea. Vad pasari cum urca si coboara si fluturi tacuti care se infasoara in roiuri. Parc-as fi sub un ceaun de sticla.
Barca aluneca lin impinsa de vant in delta gandurilor mele.
Asa, si acum sa cautam o amintire frumoasa si sa o proiectam.
Veche de 3 ani, de la sfarsitul lui iulie, de cand m-am legat de munte.
Se terminase cu bacul si admiterea si plecasem cu ai mei prieteni preferati la munte. Pe un drum forestier mergeam spre o manastire si de acolo voiam sa urcam pe varful Cozia. Picura rece, ceata se rupsese franjuri-franjuri, iar apa isi cauta deja drumul la vale. Am ajuns intr-o poienita plina cu vacute frumoase si blande si pe care bineinteles ca le-am dragalit personal. A inceput sa ploua mai tare asa ca am cautat adapost intr-un grajd de la manastire. Iar in grajd erau viteii lasati la adapost de calugari. (Cand aveam vreo 5 ani si mergeam la bunici stam cu orele in grajd cu vitelul si il mangaiam pe gene. Fantoma copilariei era si ea in muntii Cozia!) Ne-am urcat in podul de fan, iar mirosul de buruieni proapat cosite ne-a indemnat la somn. Si cat a plouat, am stat in fan si am ascultat rar de Alifantis. Priceless!
Suna telefonul.
M-am ridicat din barca... ESC.
Azi o sa fie o zi  minunata!

Fantoma copilariei

Totul s-a intamplat saptamana trecuta. Dupa o sesiunea in care m-am simtit ca in lagar m-am intors acasa, gandindu-ma ca Bucurestiul nu imi poate oferi recuperarea necesara. Si am dormit cat altii in luni de zile in saptamana asta. Kilograme de somn, aproape o hibernare. Nu stiu ce visam, dar visam tot timpul si in curand mi-a incoltit ideea in minte ca trebuie sa merg in padure, ca vrea sa ies din casa si sa imi umplu plamanii de aer nerespirat de oameni, sa ma plimb, sa obosesc picioarele. Doar ca nu aveam cu cine sa merg. In fiecare noapte nu mai dormeam. Eram intr-o permanenta stare de veghe. Era 3 dimineata cand am cedat. Am iesit usor din camera si, desi eram in pijamale, am plecat asa. Cand am inceput sa cobor dealul m-a ajuns din urma Dolfa, cateaua alba si bleaga. S-a uitat la mine si si-a rasucit capul a intrebare. A luat-o inainte parca stiind unde ma duc. Nu ma recunosteam. Nu imi era frica de intunericul gros, de neprevazut, nu imi era frig si eram prea calma.
Cocosii inca mai cantau de ora patru. Cativa caini de pe deal o simtisera pe Dolfa si latrau. Bleaga se intorcea din cand in cand la mine sa-mi dea de inteles ca merg prea incet. Am trecut podul si am intrat in padure. Era moarta. Dormea dusa somnul de iarna. Poteca nu se mai vedea. Norocul meu cu Dolfa cea alba.
Am ajuns la helesteu si m-am asezat pe mal. Nu am mai fost de mult aici. Am inchis ochii de somn si am auzit strigate de copii ce sareau in apa, voci cunoscute. Aici eram in fiecare zi de vara. In namolul de pe mal mi-au crecut picioarele an dupa an. Scoarta de stejar imi stie mainile. Doar apa nu ma stie. Ea curge mereu.
Inapoi pe poteca. Aceeasi pe care veneam in fiecare primavara sa culeg flori. Mirosul de buruieni crude, viorele si brebenei. Si deodata tipete. Un sarpe! Ascuns in iarba de la buturuga unui frasin. Si noi l-am omorat... Am fugit de frica sa nu ni se strecoare in suflet duhul rau din sarpe. Inca se misca; pana la apusul soarelui.
Gropile astea in pamant. Povestea cu rusii care au stat in padure in al doilea razboi mondial. Gropile au ramas de la bordeiele facute de ei. Cred ca sunt rusi ingropati aici.
Am ajuns la pod. Aici am pescuit prima oara. Un bat zdravan, ata de cusut, un ac de gamalie si undita a fost gata. Si rame, desigur. Desi tataia radea de mine ca pestilor le place mamaliga.
Printre frunze se vede teava. Era sprijinita de un copac si noi ne dadeam in leagan pe ea.
Buf! A cazut teava si noi cu ea. Au, au, au... Si iarasi rasete.
De pe deal se aud cocosii de ora 5. Ar trebui sa ma intorc. Dolfa isi strecoara capul pe sub mana mea, cersind o mangaiere.
Hai acasa, fetito!
Soarele intra pe fereastra si trage de mine sa ma trezesc. Iar am uitat sa trag perdeaua. Ar cam trebui sa termin cu programul asta bolnavicios. Ies afara. Dolfa inca leneveste. Se uita la mine si ochii ei imi aduc aminte.

Casuta din povesti

Iat-o, ea este! 

Prima oara cand am vazut-o intr-o revista am avut senzatia ca e cea mai primitoare casa din lume. Si mie niciodata nu mi-au placut casele. Mai ales cum se fac acum, blocuri de beton, acoperite cu polistiren si date cu lavabila. Nu-mi inspira nimic, poate interiorul sa-mi mai schimbe parerea. Apoi am incercat sa-mi dau seama de ce imi place asa de mult. Sa fie oare culoarea calda a fatadei, gemuletele cu obloane? Peretii curbati? 

Apoi am aflat ca e un soi de casa ecologica si nu, nu e casa din Hobbit-ul. E construita chiar in Romania din materiale reciclabile sa le zicem. Cobul folosit la constructie cred ca e traditionalul chirpici, dar avea nevoie de un nume mai prezentabil. Asa ca i-au zis cob. Iar la izolarea casei au folosit sticle. Ieftin si ecologic. Mai rar combinatia asta.

Casuta asta din povesti nu e chiar o cocioaba. Are baie si incalzire. Curent electric nici eu nu i-as pune. I-ar strica farmecul. Mai bine arata lumina de lumanare pe ferestele alea (parbrize de la masini).

Iar decorul din interior e very feng shui. Cel mai mult imi place acest, sa-i zicem, tablou, din fiare vechi.

Cireasa de pe tort e ca e construita pe valea Nerei, un fel de tinut de poveste pe care vreau neaparat sa-l vizitez! Iar vara pe acoperis creste iarba, ca sa fie eco pana la capat!

In afara ariei retelei

Alb strabatut de o poteca marcata de urme. Stejarii inalti, vaduviti de frunze, isi leagana usor coroana imbalsamata de iarna. Fulgii de zapada cad plapand pe langa nalucile noastre insotite de aburi, mereu in miscare. Zapada scartaie sub bocanci. Din cand in cand se mai aude cate un copac ros de ger.
Ca o gheara, frigul incearca sa ma cuprinda, dar urcusul ma incalzeste. Ne oprim cateva minute, ocazie sa sorb un pic de ceai din termos. Imi aduc aminte de serile petrecute la gura sobei si tanjesc dupa caldura aceea dogoritoare cu miros de mere coapte.
 Incet, incet incep sa pierd contactul cu cealalta lume a mea, ca un telefon care nu mai are semnal in munti. Titanii ne asteapta! Timpul trece si imi intru in ritm. Memoria si gandurile ingheata. Doar merg pe urme si respir. De acum sunt sclavul muntelui. Printre molizii ingreunati de zapada, se vad norii ce isi continua drumul spre est. La plecarea lor se dezvaluie cerul... Albastru cobalt cu tuse de turcoaz. Sus, crestele Morarului fumega; parca aud viscolul cum urla. Ma scufund intr-o stare de somnolenta si reverie. Caldura ma paraseste, se ridica, se spulbera printre ramuri, se inalta si ia cu ea cate putin din spirit. Razele de soare se joaca pe conturul crestelor parca ademenindu-ne sa urcam spre ele.
Ne oprim pe vale si imediat incepem sa simtim frigul ce ne biciuie salbatic. Mainile nu se mai incalzesc! Unii se dau pe versant, altii sapa in zapada. In urma studiului de avalansa constatam ca nu e niciun pericol. S-a facut tarziu, trebuie sa ne intoarcem.
Apusul arunca pe Ciucas un purpuriu melancolic. Coboram prin zapada afanata.
Ajungem la Gura Diham. In masina, in drum spre Busteni, revine "semnalul". Saptamana viitoare ce am de facut?