Drum

"Sunt iarasi pe drum,
Nu stiu unde merg,
Ma cheama un munte
Spre care alerg!"

Inca din primele cursuri ale scolii de munte ni s-a spus sa nu mergem niciodata pe munte singuri... dar parca as fi incercat o data. Sa urci pe munte pare un prilej de meditatie atunci cand esti singur.
Si iata ca am incercat-o si p-asta!
Vineri mi-am luat rucsacul in spate si am pornit spre Gura Diham cu gandul sa ajung la Diham. Era un frig strasnic, dar era placut. Crestele Bucegilor erau invelite intr-o plapuma de nori, drumul era pustiu, doar talangile de la gatul vacilor si vantul se auzeau. Si copacii erau galbeni asa cum imi place mie. Galben caldut si amar.

 Am facut mai putin de o ora pana la Gura Diham; timp ocupat cu facut de poze, legat sireturi, suflat nasul si trimis mesaje. Bineinteles ca am fost sunata sa ma intorc in Busteni. Ursii, violatorii, talharii, toti erau spre drumul spre Diham:)). M-am conformat. Oricum ma cam plictisisem. Treaba cu meditatia nu merge chiar asa cum m-am gandit eu. Dupa 2 ore iti trece orice chef de plimbare singuratica.
La un moment dat una dintre cele 4 masini cu care m-am intalnit a oprit. Erau 2 batranei simpatici. M-au intrebat unde merg si m-au invitat sa merg cu masina. Dragut din partea lor, dar eu aveam alte idei in cap:)).
Cei 6 km dus-intors s-au finalizat cu o amintire din copilarie. Pe drum era o cartita moarta. Mi-am adus aminte ca eram prin clasa a2a si am gasit una la fel in curte, la tara. Am alergat-o pe sor-mea cu ea pana m-am plictisit. Peste 2 saptamani am gasit-o iar. Si iar am alergat-o :)).
Zi placuta de toamna. O amintire stupida, vant prin par, munti, culori calde si nori reci.