Hartia igienica

Astazi este 18 februarie. Este Ziua naţională a Gambiei- Aniversarea proclamării independenţei (1965), daca nu stiati (nici eu nu stiam). Stiam ca trebuie sa fie o zi speciala. Am avut parte de "de toate" in ceea ce priveste conditiile climatice: a nins, a batut vantul,a fost ger, a iesit soarele, acum asteptam sa ploua. Starea de dormitare se intindea ca o plaga pe masura ce treceau orele. Ochi pe jumatate inchisi, gand afara, iar muzicuta explicatiilor era un somnifer ordinar luat in cantitati industriale fara prescriptie medicala. Noua profesoara de mate este in continuare o enigma. Macar azi a fost mai bine. "Ia spuneti, copii, care este definitia functiei?" sau "Cum calculam sinusul?". Cand ochii nu mai rezistau oboselii, cautau un refugiu. Il gaseau in hartia igienica ce flutura in bataia vantului. Era ceva magic, datator de energie. Nu treceau 5 minute fara sa ma uit la ea. Si nu eram singura. Acea hartie ingienica era o scara spre cer, dar nimeni nu indraznea sa se catere. Ne uitam unul la altul sa vedem care are curajul. Sper sa fie si maine acolo. Ma voi catara. Sper sa nu aiba capat, iar daca are sa nu fie cel la care ma gandesc. La ora de economie profesoara ne-a rugat sa o ajutam sa nu adoarma. Era, deci, ceva in aer. Hartia continua sa fluture indiferenta, superioara. O hartie igienica. Ma intreb cum e sa lucrezi la o fabrica de hartie igienica. "Ce face tatal tau?" "Sterge la fund pe toata lumea." Insa, creatorul hartiei magice este eminamente un geniu. A reusit sa atraga atentia prin opera sa. Acum este nemuritor.

unda.viteza.ciocnire.culoare.

Lumea e un haos, inecat intr-o pacla groasa, neagra, dispretuitoare. In lume lucrurile se invart in cercuri.Sunt mii de cercuri. Cercul e infinitul, e bucla timpului, e filozofia vietii. Viata sufla in acest haos ca un vant capricios. Haosul capata forme, bucle pitigaiate(oameni) care apoi sunt spulberate cand vantul se plictiseste. Soarele-unul din sclavii Universului a fost blestemat sa crape periodic negrul haosului. Razele sale strabat mii de kilometrii, cu viteza uimitoare si se ciocnesc cu haosul. Impactul e nimicitor, iar din fuziunea lor se naste culoarea. Sunt doua fiinte silite sa se iubeasca in fiecare zi. Culorile sa scalda printre rafale de vant. Mor cand apune soarele, scaldate in tonuri de rosu-sangeriu si oranj violent. Haosul meu e capricios zilele astea, ii e dor de Soare. Vantul sufla dinspre Miaza-Zi cu o putere scazuta.

magnetii

A venit ziua. Toti asteapta raspunsul. E baiat sau fata? Bucuria e de 2 ori mai mare daca e baiat. Duce numele mai departe si e "mai ieftin". Vine gradinita. Baietei mereu murdari (oricat s-ar stradui mamele) , fetitele cu pampoane si dresuri albe privesc cu dispret "creaturile" de sex opus. Ew! dezgustator! Fetitele se feresc de baietei, ii considera prostuti , rai si mereu agresivi. Imi aduc aminte de un coleg de la gradinita caruia ii curgeau mereu mucii si facea balonase la nas cand respira. In cele mai bune cazuri se stergea cu hartie igienica. In aceasta etapa baieteii si fetitele se resping si nu vor sa se joace impreuna. Vine primara. Respingerea creste pe masura ce suntem obligati sa stam in banca : baiat-fata. O data mi-am batut colegul de banca pana l-am invinetit pentru ca mi-a mazgalit caietul. A doua zi a venit mama acestuia la scoala. Baietii adora sa sacaie fetele: le ridica fustele, le enerveaza si spun prostii vazute dupa 12 noaptea la tv. Fetele exceleaza la caligrafie, iar baietii umplu caietele de pete de cerneala. Se bat cu mancare, trag fetele de par, vorbesc urat. Fetele privesc cu dispret, dar in sinea lor si-ar dori sa poata faca asta. Apoi, incet incet incep sa vorbeasca, la inceput pe un ton de superioritate. Si lucrurile se modifica o data cu anii. Urmeaza perioada critica- pubertatea, cand fiecare dintre cei doi incearca sa-i atraga atentia celuilalt. Lucrurile evolueaza si poate se casatoresc. Primii ani sunt minunati. Certurile se inmultesc treptat, urmeaza o perioada constanta, apoi a 2 a perioada critica... realizarea ca au imbatranit. Sunt gelosi unul pe altul. Apoi, partenerul imbatraneste, incepe sa miroasa a "batran", pieile curg,dioptriile cresc , parul e alb, copii sunt mari, se casatoresc, fac copii la randul lor. Batranetea se extinde ca o plaga , fizic si psihic. Mosul sforaie, citeste ziarele de 5 ori pe zi, se uita la meciuri, e morocanos, adoarme cu gura deschisa. Baba impleteste mileuri toata ziua, urmareste telenovelele de pe acasa, barfeste cu vecinele, se plimba cu autobuzul si se cearta cu tinerii care ocupa scaunele. Le e frica de moarte, dar nu fac altceva toata ziua decat sa o astepte. Parca speranta ca nepotii ii vor tine minte le mai coloreaza zilele. E un cerc vicios in care ne invartim de mii de ani. Cred ca s-a plictisit si cercul , ar vrea si el sa incerce altceva.

copil si mortacini

Am avut o copilarie fericita, presarata cu de toate, ca un tort prost ornat. Am fost (si sunt) un copilas mozaic. Am facut de toate, am pictat pereti de plictiseala, am mancat bataie, am furat cirese, am batut copii, am scris tabla inmultirii de 20 de ori etc. Pasiunea mea era sa ingrop. Sa ingrop pui morti, ratuste moarte, vrabiute, papagalii, pui de bufnita cazuti din cuib, pui de veverita. Aveam 4 ani cand m-am apucat. O vrabiuta. Cutiute de pantofi , cruci legate cu ata, tamaie, lumanari. Apoi o jeleam pana ma plictiseam si-mi imaginam ca se bucura ca am avut grija de ea. Ii puneam floricele pe mormant si crengute de brad. Cand ramaneam fara lumanari furam de la mamaia. Tamaia o luam de pe scoarta brazilor. Ajunsesem sa am mai multe cimitire: sub brad, langa alee, sub bolta de vita-de-vie. Seara, cand aprindeam lumanarile, curtea parca era un sanctuar satanist (chiar o intrebau vecinele pe mamaia daca face farmece :)) ). Ingrijeam puii cu picioare strambe, fara picioare, cu ciocul stramb si speram sa nu moara. Dar mureau. Si ii ingropam. Aratam tuturor "locul meu de joaca". Ma simteam bine, credeam ca fac o fapta buna si eram mandra de mine. Ce poate fi mai bun?