Alb strabatut de o poteca marcata de urme. Stejarii inalti, vaduviti de frunze, isi leagana usor coroana imbalsamata de iarna. Fulgii de zapada cad plapand pe langa nalucile noastre insotite de aburi, mereu in miscare. Zapada scartaie sub bocanci. Din cand in cand se mai aude cate un copac ros de ger.
Ca o gheara, frigul incearca sa ma cuprinda, dar urcusul ma incalzeste. Ne oprim cateva minute, ocazie sa sorb un pic de ceai din termos. Imi aduc aminte de serile petrecute la gura sobei si tanjesc dupa caldura aceea dogoritoare cu miros de mere coapte.
Incet, incet incep sa pierd contactul cu cealalta lume a mea, ca un telefon care nu mai are semnal in munti. Titanii ne asteapta! Timpul trece si imi intru in ritm. Memoria si gandurile ingheata. Doar merg pe urme si respir. De acum sunt sclavul muntelui. Printre molizii ingreunati de zapada, se vad norii ce isi continua drumul spre est. La plecarea lor se dezvaluie cerul... Albastru cobalt cu tuse de turcoaz. Sus, crestele Morarului fumega; parca aud viscolul cum urla. Ma scufund intr-o stare de somnolenta si reverie. Caldura ma paraseste, se ridica, se spulbera printre ramuri, se inalta si ia cu ea cate putin din spirit. Razele de soare se joaca pe conturul crestelor parca ademenindu-ne sa urcam spre ele.
Ne oprim pe vale si imediat incepem sa simtim frigul ce ne biciuie salbatic. Mainile nu se mai incalzesc! Unii se dau pe versant, altii sapa in zapada. In urma studiului de avalansa constatam ca nu e niciun pericol. S-a facut tarziu, trebuie sa ne intoarcem.
Apusul arunca pe Ciucas un purpuriu melancolic. Coboram prin zapada afanata.
Ajungem la Gura Diham. In masina, in drum spre Busteni, revine "semnalul". Saptamana viitoare ce am de facut?
