copil si mortacini

Am avut o copilarie fericita, presarata cu de toate, ca un tort prost ornat. Am fost (si sunt) un copilas mozaic. Am facut de toate, am pictat pereti de plictiseala, am mancat bataie, am furat cirese, am batut copii, am scris tabla inmultirii de 20 de ori etc. Pasiunea mea era sa ingrop. Sa ingrop pui morti, ratuste moarte, vrabiute, papagalii, pui de bufnita cazuti din cuib, pui de veverita. Aveam 4 ani cand m-am apucat. O vrabiuta. Cutiute de pantofi , cruci legate cu ata, tamaie, lumanari. Apoi o jeleam pana ma plictiseam si-mi imaginam ca se bucura ca am avut grija de ea. Ii puneam floricele pe mormant si crengute de brad. Cand ramaneam fara lumanari furam de la mamaia. Tamaia o luam de pe scoarta brazilor. Ajunsesem sa am mai multe cimitire: sub brad, langa alee, sub bolta de vita-de-vie. Seara, cand aprindeam lumanarile, curtea parca era un sanctuar satanist (chiar o intrebau vecinele pe mamaia daca face farmece :)) ). Ingrijeam puii cu picioare strambe, fara picioare, cu ciocul stramb si speram sa nu moara. Dar mureau. Si ii ingropam. Aratam tuturor "locul meu de joaca". Ma simteam bine, credeam ca fac o fapta buna si eram mandra de mine. Ce poate fi mai bun?